În biserica de la Pătrăuți, scena Coborârii în mormânt este cu totul neobişnuită. Ea este construită în jurul dramei Fecioarei Maria, care de data aceasta ţine în braţe trupul pregătit pentru înmormântare al Fiului său. Această schiţă compoziţională a fost utilizată cu puţin timp înaintea pictării Pătrăuţilor în Capela Sfintei Cruci ctitorită de Kazimir al IV-lea (1447-1492) în complexul regal de la Wawel, iar la sfârşitul secolului al XV-lea a fost pictată în biserica logofătului Tăutu de la Bălineşti.
Punerea în mormânt. Wawel.
Trecând însă peste drama Maicii Domnului, scena are o covârşitoare încărcătură simbolică referitoare la Moartea şi Învierea alături de Hristos. Iosif susţine picioarele trupului mort al lui Hristos, iar Nicodim îi susţine umerii. Este evident faptul că, împreună, cei doi vor coborî în mormântul lui Hristos. Intrarea în mormântul lui Hristos este finalitatea coborârii (katabasis-ului) necesare înfruptării din roadele Învierii (anastasis-ul). Comentând vorbele Mântuitorului către Nicodim[1], Florin Mihăescu spune că atunci când îl îndeamnă la naştere din nou, „Iisus enunţă un adevăr iniţiatic, esoteric, pur interior. Este vorba, desigur de o naştere în Duh. … Naşterea spirituală nu este posibilă fără sacrificarea, fără renunţarea la viaţa trupească. Expresia este, evident simbolică, pentru că trupul nu dispare, ci se transformă, devenind doar suport al vieţii spirituale”[2]. De vreme ce au coborât în mormânt ducând trupul mort al lui Iisus Hristos Dumnezeu, Iosif şi Nicodim devin exemplele paradigmatice ale morţii alături de Hristos[3]. Exemplul lor va fi preluat în cultul creştin ortodox, devenind obiect de ritual şi motiv de trăire misterică a urmării lui Hristos.
Ritualic, pelerinajul lui Iosif este repetat de către preoţi în timpul fiecărei Liturghii şi de către credincioşi în Săptămâna Pătimirilor şi noaptea Învierii. În timpul Sfintei Liturghii[4], Iosif este invocat în momentul în care preotul finalizează ritualul aducerii Sfintelor Vase şi a materiei pregătită pentru Jertfă de la Proscomidiar pe Sfânta Masă. În momentul depunerii materiei de jertfă şi a Sfintelor Vase (semnificante ale trupului lui Hristos[5]) pe Sfânta Masă (semnificantă a mormântului lui Hristos), preotul ia de deasupra Sfintelor Vase acoperămintele mici (semnificante ale scutecelor purtate de Pruncul Iisus) şi acoperă ambele Vase cu acoperământul mare (semnificant al giulgiului folosit la înmormântarea lui Hristos), pe care îl purtase pe umerii săi în timpul procesiunii cu Sfintele Vase. În acest moment, preotul dă glas următoarelor rugăciuni: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou, îngropându-l, l-a pus”; „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”; „Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât raiul cu adevărat şi decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre”[6].
Punerea în mormânt. Bălinești.
În Vinerea Pătimirilor, comunitatea tuturor credincioşilor este invitată să repete pelerinajul lui Iosif şi Nicodim. În mijlocul naosului bisericilor ortodoxe se pune o masă. Pe masă se aşază o pânză pictată (Sfântul Epitaf, sau Aer) cu scena Tânguirii lui Hristos. Credincioşii, cu mic cu mare, vin în biserici şi trec de trei ori pe sub această masă. Masa semnifică mormântul lui Hristos, iar trecerea credincioşilor semnifică pogorârea în mormântul Domnului. În noaptea Învierii, după ce au luat Lumina, credincioşii cântă: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine: Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, în Împărăţia Ta”[7].
Experimentarea ritualică şi mistică a morţii şi învierii alături de Hristos îşi are suportul biblic în scrierile Sfântului Pavel, care transmite romanilor foarte explicit: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci Cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 3-10).
După cum arată şi textul paulin, moartea şi învierea alături de Hristos nu este doar obiectul unui ritual anamnetic, ci este o realitate spirituală a vieţii creştinului. Naşterea din nou se produce tainic, şi viaţa se înnoieşte, pentru cei ce se fac părtaşi drumului deschis de Iosif şi Nicodim. Ritualul Tainei Botezului are înmagazinat în el mărturisirea legăturii dintre Taină şi urmarea lui Hristos. Înainte de cufundarea în apă, preotul spune: „Pentru ca să se facă el (cel ce se botează – n.n.) împreună sădit şi părtaş morţii şi învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, Domnului să ne rugăm”[8]. Moartea alături de Hristos este trăită de fiecare creştin prin Taina Pocăinţei. Confesiunea, prin umilinţă sinceră şi sacrificiul de sine, prin renunţarea la formele pătimaşe ale materiei sunt moartea faţă de păcat, alături de Hristos Care a murit pe Cruce pentru răscumpărarea păcatelor oamenilor. Învierea alături de Hristos este trăită prin Comuniunea Euharistică cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Cel ce a Înviat. Împărtăşania tainică aduce omului daruri din realitatea Învierii lui Hristos.
Stefan cel Mare și familia sa privesc spre icoana Învierii lui Hristos. Pătrăuți.
Anastasis (Învierea). Înclinăm să credem că în Moldova sfârşitului de secol al XV-lea, lucrurile acestea erau foarte clare. Şi o dovadă în acest sens găsim chiar în Ciclul Pătimirilor de la Pătrăuţi: Scena Coborârii la iad, care ar fi trebuit să urmeze logic-istoric între Punerea în mormânt şi Descoperirea mormântului gol (pictate în al doilea registru din absida de sus), este pictată – în mod cu totul neaşteptat – în primul registru al ansamblului iconografic, pe peretele de nord al traveii de vest a naosului, faţă în faţă cu Tabloul votiv, toate cele cinci personaje istorice din familia domnească privind către Anastasis. Scena Coborârii la iad este identică în ortodoxia tradiţională cu scena Învierii, căci minunile refacerii Raiului şi Învierii lui Hristos nu se petrec în timp. A fost de ajuns ca Hristos să coboare până în iad, pentru ca iubirea sa dumnezeiască să strălucească şi să adune în jurul său pe toţi cei ce ajunseseră acolo pe nedrept. Acesta e momentul a ceea ce se numeşte plastic deschiderea porţilor raiului. În fapt, raiul s-a recreat în jurul lui Hristos, acolo, în mijlocul iadului. Coborârea lui Hristos la iad este ocazia reorganizării Cosmosului în jurul lui Dumnezeu. Drepţii au găsit calea către Lumina iubirii, cei răi s-au depărtat dincolo de limita ultimului om ce era îndreptat spre Dumnezeu. De aceea icoana arată pe diavol legat: din acest moment, puterile sale asupra oamenilor nu vor mai putea pune în pericol de extinţie spirituală creaţia lui Dumnezeu. Ştefan cel Mare, familia sa şi întregul popor – care participă prin calitatea regală a familiei voievodale – se orientează simbolic spre Lumina iubitoare a Învierii lui Hristos. Un argument al faptului că Ştefan asocia moartea şi învierea alături de Hristos cu pelerinajul iniţiat de Iosif din Arimateea ar trebui să fie şi Acoperământul de Sfinte Vase dăruit de Ştefan cel Mare Mănăstirii Putna în anul 1481. Acoperământul mare (semnificant al giulgiului folosit la înmormântarea lui Hristos) este brodat cu scena Plângerii şi este inscripţionat de jur împrejur: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn a luat preacuratul tău trup, înfăşurându-l cu giulgiu curat şi cu miresme acoperindu-l, în mormânt nou l-a pus. Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu, domnul Ţării Moldovei, a făcut acest aer în anul 6989 (=1481), martie 20”[9]. Obiectul de cult şi inscripţia de pe el vorbesc despre alinierea lui Ştefan în urma celui ce făcuse giulgiul real al lui Hristos, despre exemplul pe care Ştefan – şi prin calitatea sa regală, întreg poporul – şi-l asumă de la Iosif Arimateianul.
[3] Şi poate nu întâmplător, cele trei scene ale Katabasis-ului sunt pictate la Pătrăuţi deasupra tabloului votiv. Vezi Fig. 241.
[4] Scriitorul creştin Teodor al Mopsuestiei (cca 350-428) formulează scrieri teologice în care descrie Liturghia ca „typos sau figură simbolică rituală care oferă participare liturgică în acelaşi timp la Liturghia cerească a îngerilor, cât şi la moartea şi Învierea lui Iisus Hristos” (Ioan I. Ică jr, Mistagogia patristică antiohiană în de la Dionisie Areopagitul…, p. 79).
[5] Pentru interpretările simbolice inserate în actualul paragraf, a se vedea Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat…, vol. I, p. 148-150.
[6]Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, în Liturghier, p. 153.
